"Sistemul sanitar din România: alarmă de cod roşu"

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Prezenta moţiune este îndreptată către adevăraţii responsabili ai modului în care sistemul sanitar este distrus sistematic: Traian Băsescu şi guvernul PDL condus de Traian Băsescu, uneori de Emil Boc, şi mai des de Elena Udrea în numele lui Traian Băsescu. Toate măsurile nesăbuite, toate măsurile de chinuire a poporului român sunt asumate de Traian Băsescu şi acoliţii lui PDL-işti ori transfugi de la alte partide, cei care sunt răspunzători de soarta din ce în ce mai greu de îndurat de către românii de rând. Traian Băsescu a împins România în braţele FMI, el a propus reducerea cheltuielilor din sănătate, reducerea paturilor de spital, închiderea de unităţi medicale, trecerea în şomaj a medicilor şi asistenţilor medicali, deteriorarea activităţii medicilor de familie, a interpretărilor ticăloase la adresa clasei medicale în general, la generalizarea sărăciei din sistemul sanitar românesc şi lipsa de acces la tratamente, medicamente, la micşorarea salariilor, a diminuării puterii de cumpărare a pensionarilor şi a salariaţilor .


Grupurile parlamentare PNL şi PSD, sub egida Uniunii Social Liberale, au efectuat analize periodice la nivel central şi local, au dezbătut temele sănătăţii la nivelul comunităţilor locale pe care le reprezintă în Camera Deputaţilor, iar constatarea este una gravă, dramatică chiar:


Sănătatea românilor este din ce în ce mai precară!


Analiza indicatorilor stării de sănătate este sugestivă în acest sens.
România are situaţia cea mai proastă decât în oricare alt stat membru al Uniunii Europene, dar stă mai prost şi în comparaţie cu situaţia din ţară din anii precedenţi. Astfel, pentru anul 2009, România avea o natalitate de 10,4 născuţi vii la 1000 locuitori, inferioară mediei Uniunii Europene (10,7%0) şi inferioară, practic, tuturor statelor nou-membre, cu excepţia Letoniei şi Ungariei, dar care a crescut în ultimii 10 ani. Anii de criză economică şi recentele măsuri de restrângere a duratei concediului pentru îngrijirea copilului vor afecta însă din nou şi suplimentar acest indicator, iar efectele vor fi vizibile abia în următorii doi-trei ani. Din păcate, corecţia acestor efecte, chiar şi în cazul fericit al adoptării unor măsuri susţinute, este nerealizabilă pe termen scurt pentru că acum tendinţa este negativă şi va continua în absenţa unor măsuri inteligente şi ferme. Speranţa de viaţă la naştere este şi ea una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană. Cetăţenii români trăiesc mai puţin decât cetăţenii europeni (bărbaţii în medie 69,8 ani, cu 6,5 ani mai puţin decât media UE, iar femeile 77,4 ani, cu 5 ani mai puţin decât media UE). Femeile din România au cea mai scurtă durată de viaţă din UE, iar bărbaţii se află, de asemenea, pe ultimele locuri la speranţa de viaţă, după statele baltice. România are cea mai mare mortalitate infantilă (10,1 decese copii sub un an la 1000 de născuţi vii), de 2,3 ori mai mare decât media UE. Mortalitatea în România este cu 55% mai mare decât în UE (959,4:620,3 decese la 100.000 locuitori). Românii mor mai mult din cauza bolilor cardio-vasculare (mortalitate de 2,2 ori mai mare decât media UE), prin cancere (mortalitate peste media UE) şi prin ciroză hepatică (mortalitate de 3,3 ori peste media UE). Aproape o treime din cazurile de tuberculoză ale UE sunt în România. Cel mai grav este faptul că problemele de sănătate ale populaţiei României devin tot mai grave la populaţia tânără şi sunt atribuite unor cauze evitabile. Astfel, numai în anul 2009, 12,2% dintre decesele înregistrate la populaţia României s-au datorat unor cauze evitabile (după OMS), ceea ce a însemnat 31.537 de vieţi omeneşti care puteau fi salvate.


În acest context al stării de sănătate a populaţiei, sistemul nostru de sănătate se află într-o disfuncţionalitate cronică şi care se accentuează de la an la an. Argumentul invocat în principal de către toate părţile este reprezentat de subfinanţarea cronică, dar dacă se ştie acest lucru de ce s-a diminuat din 2009 încoace finanţarea statului român?


De ce nu s-a implicat guvernul şi nu a contribuit la o asigurare cu resurse financiare în mai bune condiţiuni, mai ales că are responsabilităţi prin însăşi legea fundamentală: Constituţia României. Cetăţenii români trebuie să ştie că viaţa lor atârnă de indiferenţa guvernanţilor, de faptul că sănătatea lor nu este o problemă prioritară pentru Traian Băsescu şi PDL, precum şi susţinătorii acestora.


Problemele sistemului sunt complexe:


1. Acoperirea cu medici şi cu personal sanitar mediu a devenit o cauză a nefuncţionării normale a sistemului sanitar.


Chiar şi în trecut România avea cu puţin peste jumătate din media UE de personal medical raportat la numărul de locuitori. În prezent, tinerii specialişti părăsesc cu relativă uşurinţă ţara, iar specialiştii cu mai multă experienţă sunt mult prea uşor excluşi din activitate, în ciuda lipsei de personal calificat. În ultimii zece ani au plecat din România mai mulţi medici decât cei care şi-au finalizat formarea prin specialitate şi de trei ori mai multe asistente medicale. Şi nu au plecat specialiştii cei mai slab pregătiţi. În paralel, tinerele generaţii de specialişti nu îşi găsesc loc de muncă în România (după ce statul a finanţat între 6 şi 13 ani de zile pregătirea fiecăruia dintre ei), ca urmare a hotărârilor aberante ale Guvernului de a bloca angajările. Aşadar, nu avem destui specialişti, cei pe care îi avem optează cu uşurinţă să plece în spaţiul european pentru condiţii mai bune de lucru şi de trai, iar pe cei care s-au pregătit şi care încă au rămas în România, sistemul nu îi poate angaja.
Aşadar, cine consultă şi tratează pacienţii români?


2. Reforma sistemului de sănătate este o afirmaţie demagogică, ea continuă, dar nu are direcţie.


Actualul program de guvernare are doar prevederi segmentare privind sănătatea şi sistemul de sănătate şi nu există un scop definit sau nişte rezultate măsurabile ale acestei guvernări. Medicina primară, de familie este un segment elocvent, semnificativ pentru cum nu trebuie să se facă o reformă, pentru modul în care se distruge ceea ce ar fi trebuit dezvoltat, consolidat, sporit pentru a se realiza prevenţie, educaţie sanitară, consulataţii şi o triere a pacienţilor la intrarea în sistem, o integrare a datelor pacienţilor şi a serviciilor medicale din România. Medicii de familie sunt victimele reformei băsesciene, împreună cu cetăţenii români, victime de mai multe ori ale conducerii actuale a României. Înainte de a prezenta aberaţiile instituite de guvernanţi la acest capitol, afirmăm că Uniunea Social Liberală este solidară cu medicii de familie care, într-o majoritate covârşitoare de peste 80 %, refuză, în continuare, să semneze în condiţiile umilitoare atât pentru ei, cât şi pentru pacienţii pe care-i deservesc, Contractul – cadru cu CNAS şi Ministerul Sănătăţii. Argumentele pertinente, susţinute de date şi previziuni sumbre pentru sistem, susţinute de reprezentanţii legali şi autorizaţi ai medicilor de familie (Societatea Naţională de Medicină de Familie, Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie) pun în prim-plan interesul pacienţilor şi anume:
A - bugetul alocat medicinii de familie reprezintă numai 7,1 % din FNUASS faţă de 12 % media europeană (FNUASS reprezintă 3 % din PIB faţă de 8 % media în Uniunea Europeană ).
Cele 12.000 de cabinete la nivelul lui 2008 au fost finanţate cu circa 9,1% din FNUASS, cel mai mare procent din 1998, dar de atunci sumele alocate s-au redus an de an, semnificativ: în anul 2009 cu 35 %, în anul 2010 cu încă 10 %, iar în anul 2011 din nou cu 10 %, adică în trei ani s-au redus peste 55 de procente din finanţarea medicinei primare.


B - medicii au afişat pe uşile cabinetelor, pe lângă programul de lucru, mesaje către pacienţi pentru a-i preveni asupra consecinţelor generate de acest buget :
- plafonarea consultaţiilor la un număr de 20 pe zi ;
- pacienţii care sunt consultaţi în plus nu vor mai primi reţete gratuite sau compensate.
Întrebarea care trebuie pusă: cum se respectă dreptul dreptul constituţional şi drepturile din contractul de asigurare ale pacienţilor care plătesc contribuţii de asigurări sociale de sănătate, dar care se prezintă la cabinetul medicului a 21-a persoană, aceasta nu mai beneficiază de pachetul de servicii medicale, plăteşte tot: consultaţie, medicamente, chiar dacă este asigurat şi beneficiază de prevederile legale. Un demers total neconstituţional!


În acelaşi timp bugetul propriu al CNAS este de 3 % din FNUASS , adică jumătate din bugetul medicinii de familie, în condiţiile în care această sumă NU se regăseşte în servicii acordate contribuabililor la fond, în investiţii, în SIUI şi card.
De aceea, USL propune un buget de austeritate şi pentru CNAS de 1 % , iar restul de 2 % să fie realocaţi către serviciile de asistenţă primară.


C - încheierea Contractului – cadru pe doi ani în condiţiile în care nu se cunosc sumele alocate pentru anul 2012, dar mai ales nu se cunosc normele de aplicare care se întocmesc anual, ceea ce reprezintă doar propagandă.
România nu a adoptat legea care să prevadă bugetele multianuale, atunci cum se poate încheia un contract pe doi ani, când este vorba de fonduri publice cuprinse în bugetul consolidat?
Altă mostră de incompetenţă şi de ilegalitate!
USL solicită renunţarea de urgenţă la varianta de contract multianual atâta timp cât cadrul legal este incomplet, cât normele de aplicare depind de bugetul anual şi sunt anuale.


D - costurile neprevăzute legate de implementarea Cardului Naţional de Sănătate prin achiziţionarea de către medicii de familie a cititoarelor de carduri, tehnicii de calcul şi a serviciilor de comunicare electronică.
Guvernul scade finanţarea medicinei de familie, dar obligă firme private, cum este un cabinet medical, să efectueze cheltuieli ca să operaţionalizeze aberaţiile politicii guvernamentale! Curat neconstituţional! Dacă guvernul vrea să impună o politică publică atunci trebuie să o finanţeze în condiţiile legii sau are anumite firme care trebuie protejate, ajutate cum ar fi unle producătoare de cititoare de carduri şi le aruncă în braţele cabinetelor medicale, care fiind private nu sunt obligate să facă licitaţii!!!
De fapt, CNAS are această sarcină care, în mod evident, nu reprezintă un serviciu medical direct prestat către pacient, ci un instrument de lucru al CNAS, pe care trebuie să-l plătească dacă îl vrea sau dacă face o şmecherie să răspundă pentru ea. Toate raportările şi comunicările dintre CNAS, Ministerul Sănătăţii şi medicii de familie se vor desfăşura în sistem informatic centralizat prin internet de bandă largă (3G) cu viteze de 144 – 256 kbit/sec în condiţiile în care România se află pe penultimul loc în Uniunea Europeană în privinţa accesului de bandă largă cu o acoperire de doar 3% în mediul rural şi 18 % în mediul urban. Se poate înţelege că se face o escrocherie din partea CNAS cu susţinerea guvernului şi de aceea trebuie să-şi asume finanţarea şi, mai ales, să răspundă pentru faptele şi consecinţele produse.


E - proiectul de Lege nr.11/2011 pentru aprobarea Ordonanţei de Guvern nr.7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin Centre de permanenţă încalcă flagrant Constituţia şi drepturile fundamentale ale omului prin introducerea obligativităţii medicilor de familie de a participa la activitatea Centrelor de permanenţă. Medicul de familie este obligat să asigure servicii doar pacientului din lista proprie, în timp ce în Centrele de permanenţă se oferă servicii oricărui cetăţean, serviciu suplimentar „ obligatoriu” şi neremunerat din partea medicului de familie. Pentru medicul de familie se introduce munca voluntară! Se încalcă dreptul la libera asociere pentru prestarea unui serviciu şi totodată se instituie obligativitatea pentru un serviciu suplimentar care trebuie să fie opţional pentru medicul de familie. USL consideră că acolo unde medicii doresc şi optează pentru acest serviciu în mod liber consimţit, la propunerea DSP şi a autorităţii locale, aceştia pot să se asocieze pentru a crea un centru de permanenţă pe baza unui protocol între cele trei părţi, cu obligaţii şi sancţiuni pentru fiecare parte, inclusiv modalitatea de asigurare a decontărilor şi finanţării. Potrivit Constituţiei, statul, deci guvernul, trebuie să asigure toate costurile referitoare la servicii medicale de urgenţă ceea ce ar fi normal şi corect. Din punct de vedere legal şi al normelor profesionale, asistenţa se poate desfăşura doar în centrul de permanenţă şi nu pe teren, pentru că medicul de familie nu are competenţe de medic de urgenţă, nu este şofer profesionist atestat şi nu poate părăsi centrul.
CNAS şi ministerul nu pot schimba calificările profesionale!
USL consideră că centrele de permanenţă sunt necesare în virtutea disparităţilor între mediul rural, mic urban şi cel urban privind accesul la serviciile medicale primare, însă în acest moment Centrele de permanenţă nu au un cadru legal ci ilegal de organizare şi funcţionare.
În concluzie, USL acordă o atenţie deosebită medicinii primare care reprezintă interfaţa indispensabilă cu celelalte nivele de asistenţă medicală din sistem şi atrage atenţia guvernanţilor că prin vulnerabilizarea medicilor de familie se clatină practic un întreg sistem care este în prag de a intra în faliment prin efect de domino.


3. Recent, a fost aprobată strategia de raţionalizare a spitalelor.


În instrumentul de motivare al actului normativ se prevede că „prin strategie se urmăreşte descentralizarea actului decizional în materie de îngrijiri de sănătate curative şi responsabilizarea comunităţii locale faţă de nevoile de sănătate ale populaţiei din zona respectivă…”. Fără îndoială, comunitatea locală, prin administraţia ei publică, trebuie să aibă ca deziderat o stare de sănătate mai bună a populaţiei pe care o serveşte, dar deţine comunitatea locală în prezent capacităţile şi resursele pentru asigurarea sănătăţii populaţiei din zonă? Există garanţii în acest sens? Şi dacă nu există garanţii,


Cu alte cuvinte constatăm că se promovează politici publice disparate, necorelate, care nu au viziune şi în final efectele sunt contradictorii!!! Guvernul îşi încalcă propriul program de guvernare, unde la capitolul Sănătate se precizează ca obiectiv de Guvernare: “…aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a serviciilor sanitare pe o perioadă de minim 8 ani…redresarea şi dezvoltarea asistenţei medicale din mediul rural.” Prin această “strategie” , Guvernul distruge şi ce a mai rămas din asistenţa medicală în mediul rural, desfiinţând spitale chiar din mediul rural. De altfel, Guvernul, îşi încalcă propriile direcţii de acţiune prevăzute: ,,…integrarea serviciilor sanitare în reţele complexe de asistenţă de la medicina primară până la nivel spitalicesc.” Astfel, prin desfiinţarea spitalelor s-ar desfiinţa implicit ideea de creare a reţelelor integrate. Nu se poate integra medicina primară cu ceva situat la 100 km distanţă!?! Strategia naţională de raţionalizare a paturilor este chiar şi pentru omul de rând de neînţeles. Este foarte greu de explicat cum , într-o ţară cu endemie de TBC, cu cea mai mare mortalitate prin TBC, cu cea mai mare rată de cazuri de bacil Koch multirezistente, cu cea mai redusă rată de complianţă la tratament, ministerul sănătăţii desfiinţează sanatoriile TBC. Toată lumea ştie, cu excepţia guvernanţilor, că aceşti indicatori sunt consecinţa directă a sărăciei din România şi singura modalitate de tratament a acestor pacienţi va fi în continuarea internarea în sanatorii, unde se asigură tratament sub supraveghere şi cazare şi hrană, special pacienţilor care sunt din zona defavorizată a societăţii româneşti.


Guvernul a desfiinţat tocmai Institutul Naţional Marius Nasta??? Desfiinţarea sanatoriilor poate fi catalogată ca eroare majoră de politică sanitară!!! Bolile infecto-contagioase reprezintă şi ele un risc la adresa siguranţei naţionale. Guvernul a luat în trecut măsuri eficiente de combatere a epidemiilor, şi chiar a avut programe naţionale de dotare pentru spitalele de boli infecţioase. În acest context “descentralizarea” acestor spitale este o măsura prin care Guvernul işi pierde controlul asupra acestor spitale; ca atare, starea de pregătire în faţa epidemiilor este pusă sub semnul îndoielii, ceea ce reprezintă un risc real la adresa siguranţei naţionale. La solicitarea Comisiei de Sănătate şi Familie din Camera Deputaţilor, reprezentantul guvernului a precizat că reorganizarea spitalelor va avea în vedere două criterii, respectiv absenţa liniei de gardă şi distanţa mică, sub 50 km, faţă de un spital mai bine dotat, probabil un spital municipal sau judeţean. În aceeaşi şedinţă a comisiei, deputaţii au atras atenţia reprezentantului guvernului că spitalele nu pot să decidă şi chiar dacă doresc înfiinţarea unei linii de gardă nu pot să o realizeze întrucât angajările sunt blocate de deciziile Guvernului. Astfel, există o profundă contradicţie între vorbe şi fapte, între necesităţi şi hotărâri, ceea ce tot spunem de circa doi ani. De asemenea, realitatea a arătat că s-au închis spitale care se află la peste 80 km distanţă de un spital municipal/judeţean, şi în fapt la peste 2 ore distanţă. Argumentele că reducerea numărului de paturi şi de desfiinţare a spitalelor de monospecialitate este o recomandare a Băncii Mondiale sunt contrazise de realitate, dar ne dovedesc că politicienii români răspund la comenzile unor instituţii internaţionale şi acţionează fără discernământ ori interes naţional. După anumite opinii ori statistice primare, România are sau nu un excedent de paturi la 100 000 locuitori, dar nicio statistică a Guvernului nu face diferenţa între paturile de acuţi şi cele de cronici. Trebuie spus răspicat: nu există în România spitale dedicate tratamentului pacienţilor cronici. La acest capitol a fost, este şi va fi nevoie de un număr de spitale care să trateze pacienţi cu afecţiuni cronice, la costuri reduse, ştiut fiind că în România de azi, pacienţii cronici fie sunt trataţi în spitalele generale la costuri mari, fie sunt abandonaţi la domiciliu. În ambele situaţii, costurile medicale şi sociale sunt prea mari, dar nimeni nu se mai aşteaptă ca Guvernul să înţeleagă chestiuni elementare de management! Pentru că nu există un Minister al Protecţiei Sociale. În România, toată lumea face protecţie socială, inclusiv Ministerul Sănătăţii, consecinţa fiind risipa de resurse materiale şi umane, ceea ce înseamnă costuri prea mari ale asistenţei sanitare. În consecinţă, trebuia, în primul rând, să se înceapă cu evaluarea şi clasificarea spitalelor sau ca să înţeleagă şi onorabilul Prim Ministru , să nu se pună “carul înaintea boilor”, si să se înceapă cu desfiinţarea spitalelor. Apoi orice analiza managerială a spitalelor judeţene arată că numărul paturilor de spital este cu 25 până la 40% mai mare decat necesarul. Acelaşi număr de pacienţi poate fi tratat în aceste spitale într-un număr de paturi mult mai mic, chiar la mediile duratei de spitalizare din România. Guvernul a decis accelerarea descentralizării spitalelor dar nu lăsat ca această descentralizare să îşi producă efectul.


Domnule PrimMinistru, trăim într-o democraţie şi democraţia costă! Nu sunteţi dictator în România! Trebuie lăsate comunităţile locale să decidă care e viitorul acestor spitalele, şi, dacă vor să le menţină, trebuie să fie lăsate să angajeje doctori, dacă asta trebuie să aibă linie de gardă. Dacă autorităţile locale decid să finanţeze asistenţa medicală, Guvernul nu are dreptul să le refuze acest lucru şi să decidă închiderea spitalului. Mai mult, Guvernul nu are dreptul să refuze pacienţilor dreptul de a primi asistenţă medicală în aceste spitale, prin decizia arbitrară ca aceste spitale să nu mai poată încheia contracte cu CNAS. Unde este descentralizarea şi responsabilitatea comunităţii locale cum se manifestă, respectând deciziile Guvernului?


O harababură, o confuzie totală de termeni şi de aplicare a legislaţiei!!! CNAS reprezintă interesele asiguraţilor nu ale guvernului, iar CNAS are obligaţia de a deconta serviciile medicale efectuate în unităţile medicale autorizate. Astfel, decizia Guvernului de a modifica Contractul Cadru, încalcă prevederile Constitutiei care garantează accesul cetaţenilor la serviciile de sănătate şi legea drepturilor pacientului.


Sunteţi îngrijorat de pacienţii care mor în România, domnule PrimMinistru?
NU, credem noi!


Ar trebui ca “profesor” de drept constituţional, ca cetăţean şi ca Prim Ministru să fiţi îngrijorat de încălcarea dreptului Constituţional a celor doi pacienţi care au murit în faţa spitalelor închise de a primi asistenţa medicală! Guvernul vorbeşte prin vocea Primului Ministru de “economii” care vor rămâne în sistem. Aceasta demonstrează că Primul Ministru nu înţelege cum se finanţează sistemul sanitar. Numai pentru acest lucru Guvernul ar trebui să îşi dea demisia. Apoi, studiile arată că desfiinţarea şi comasarea spitalelor nu aduce economii. Este limpede şi uşor de înţeles că un pacient care era tratat în spitalul A cu un cost X va fi de acum tratat în spitalul B la cel puţin acelaşi cost X plus costul transportului cu salvarea. La acestea se adaugă costurile sociale generate de efortul familiei de a asigura pacientului, aflat la peste 50 km distanţă, mâncare şi medicamentele necesare tratamentului. Dar, dacă Primul Ministru doreşte argumente ştiinţifice, un studiu publicat în Journal of Health Services Research and Policy (Jurnalul privind politicile şi dezvoltarea serviciilor medicale), revistă cotata ICI, arată că în SUA, decizia de închidere a spitalelor comunitare şi fuziunea acestora nu a dus la scăderea costurilor şi nu a îmbunătăţit calitatea actului medical. Ceea ce ar trebui să fie evident chiar şi pentru Emil Boc, calitatea serviciilor medicale nu poate să crească, atâta timp cât îndepărtezi asistenţa medicală de pacient. În SUA, creşterea distanţei de transport datorită desfiinţării spitalelor cu numai 3km., a dus la creşterea mortalităţii prin infarct cu 6% şi prin accidente rutiere cu 10%. Poate că vi se pare nesemnificativ, dar vă asigur că, celor aflaţi în cei 6%, şi pacientului care a murit în faţa spitalului din Bălceşti nu li se pare la fel. Chiar şi pentru un afon în economie trebuie să fie evident că istoria omenirii a însemnat progres tehnologic şi progresul înseamnă de fapt ca tehnologiile să fie accesibile cât mai multor oameni. În acest sens într-o ţară care aspiră la modernizare trebuie ca serviciile medicale să fie aduse către consumator, şi nu îndepărtate de consumator, ori, Guvernul exact acest lucru l-a făcut, a îndepărtat asistenţa medicală tot mai departe de cetăţean.


Un Guvern normal ar trebui să înţeleagă mecanismele care fac mai eficiente serviciile medicale şi să folosească aceste mecanisme ca să facă serviciile medicale cat mai accesibile. În acest sens desfiinţarea spitalelor de monospecialitate este o prostie. Aceste spitale tratează cel mai eficient afecţiuni bine determinate, având indicatori de eficienţă excepţionali. Indicatorii de eficienţă vin din costurile indirecte foarte scăzute, faţă de spitalele generale unde procesele medicale sunt mult mai complexe cu costuri indirecte mult mai mari. A desfiinţa spitalele monospecialitate este o decizie managerială proastă; înseamnă să creşti costurile cu tratamentul acestor boli şi, astfel, să le faci accesibile la tot mai puţini pacienţi.


Domnule Prim Ministru, Guvernul vorbeşte de scăderea şomajului. Dar, reprezentantul dumneavostră - ministrul sănătăţii vorbeşte, în comunicatul de presă din 1 aprilie, de deportarea profesională a 640,5 medici şi 2403,5 asistenţi medicali. Da, din păcate nu e o glumă, medicii şi asistenţii medicali dau cu virgulă la decidenţii politici.


Guvernul, prin Primul Ministru, ne dă asigurări că nimeni nu va “rămâne pe drumuri”. Ca să nu vorbim la modul general trebuie să analizăm un caz particular. O veste tristă, în Strehaia şi Vânju Mare şomajul în rândul personalului sanitar este de 30%, iar în rândul personalului administrativ al spitalelor este de 100%. La Strehaia şi Vânju Mare numai 70% din personalul medical şi-a găsit loc de muncă în Spitalul Judeţean Turnu Severin. Acceptabil? Mai mult chiar şi înainte să angajeze cei 87 de medici şi asistente la Spitalul Judeţean Turnu Severin, cheltuielile de personal erau mult peste maximul declarat de Guvern, 70% din buget, fiind chiar mai mari decât valoarea contractului cu CJAS. Da, era nevoie de medici la Turnu Severin dar de neurochirurg, endocrinolog, medici de urgenţă. S-au transferat aceşti medici de la Strehaia sau Vânju Mare? Dacă erau medici de urgenţă la Vânju Mare de ce aţi închis urgenţa? Şi ce se va întâmpla la Turnu Severin când conducerea va trebui sa respecte OUG 48/2010 şi să reducă cheltuielile de personal la 70% din buget? Spitalul va concedia personal: pe cine, pe cei nou veniţi? Alte localităţi, aceleaşi probleme: Caraş Severin - Bozovici. Aici era un spital cu 5 medici, 50 de paturi şi 2 ambulanţe. Acum au rămas doar cele 2 ambulanţe, care să asigure asistenţa medicală a 15 000 de cetăţeni, aflaţi în Valea Almajului în 24 de cătune. Numai Sopotul Nou are 1400 locuitori pe o suprafaţă de 80 km pătraţi, egală cu a Bucureştiului! Cred că nu mai e nevoie să repetăm argumentele manageriale, medicale şi constituţionale care ar fi trebuit să nu permită vreodată închiderea unui asemenea spital. Legalitatea actelor normative emise este cel puţin dubioasă. Succesiunea de acte normative (OUG si HG, ordine de ministru nepublicat în Monitorul Oficial), timpul scurt în care afirmaţi că aţi evaluat peste 400 de spitale, comisii de evaluare care nu s-au constituit legal, concluzii care nu au fost comunicate celor direct interesaţi, lipsa căilor de contestare şi lipsa termenelor de conformare. Aşa se întâmplă într-o ţară în care legea acţionează normal sau în dictatură? Nu mai vorbim de încălcarea Legii Finanţelor Publice prin faptul că insituţia care ar trebui să apere drepturile asiguraţilor - CNAS - încheie acte adiţionale la Contractul Cadru 2010 pentru a patra şi a cincea lună din 2011.


Toate vor face obiectul comisiei de anchetă care se va forma în Parlamentul României. Dar, domnule Prim Ministru toate aceste argumente nu contează, daca primarul din Bozovici a semnat “moţiunea lui Blaga”, iar cel din Oţelul Roşu (aflat la 15 km de Caransebeş) a semnat “moţiunea lui Boc”. Politica este o chestiune serioasă!!!
Dar politizarea unei strategii de sănătate care influenţează sănătatea şi dreptul la viaţă a zeci de mii de oameni este de neînţeles. Pentru fapte mai puţin dovedite unii au primit pedepse exemplare. Pe lângă faptul ca 65% din spitalele închise aparţin unor comunităţi conduse de primari ai opoziţiei parlamentare, iar în comunităţile conduse de primari ai principalului susţinător al Guvernului dumneavoastră nu s-a închis niciun spital, iată că aţi închis spitale conduse de primari vinovaţi de delict de opinie. Această politizare este inacceptabilă şi ea va face obiectul unei comisii de anchetă parlamentară. Domnule Prim Ministru, argumentele aduse de Ministerul Sănătăţii în sprijinul raţionalizării spitalelor sunt cel puţin discutabile şi unele chiar proaste. Dar ele nu sunt nici măcar aplicate corect ceea ce ne arată clar că nu doriţi reforma sistemului sanitar, sau şi mai grav, nu ştiţi cum să o faceţi.


In concluzie, pentru aceste motive vă solicităm în numele cetăţenilor pe care-i reprezentăm în Parlament să vă daţi demisia.


4. Tot recent, Guvernul a aprobat prin HG nr.212/2011, conform căreia autorităţile administraţiei publice locale pot decide prin hotărâre a consiliului local/judeţean, înfiinţarea de cămine pentru persoane vârstnice prin reorganizarea unor unităţi sanitare cu paturi, aflate în reţeaua proprie a acestora, care se desfiinţează.


Sunt aceste unităţi nominalizate în hotărâre cele mai potrivite a fi desfiinţate? Au fost ele stabilite ca urmare a vreunei analize a nevoilor de instituţionalizare ale populaţiei vârstnice din zonă sau s-a ţinut cont, cel puţin, de reprezentarea numerică a acestei populaţii? Este instituţionalizarea celor 1500-4200 de persoane vârstnice (prevăzută ca rezultat aşteptat în actul normativ sus-menţionat) cea mai eficientă soluţie pentru acestea? Şi ce se va întâmpla cu aceste cămine după cele 33 de luni, pentru care se prevede finanţare? O altă politică publică făcută pe fugă ca o amăgire suplimentară a oamenilor!


5. În continuarea considerentelor de mai sus, afirmăm că managementul general al sistemului este deficitar.


Legislaţia suferă multiple modificări, dar cel mai greu de acceptat este politizarea excesivă la nivelul unităţilor medicale şi ritmul schimbărilor foarte accelerat al persoanelor din poziţiile de management. Nu există evaluări reale ale activităţii manageriale, nu sunt respectaţi termenii contractelor manageriale şi nu există consecinţe ale devierilor de la litera legii. Cu alte cuvinte cine nu e cu dvs. este împotrivă şi trebuie să plece indiferent de competenţa profesională şi de legalitatea contractului de management.


6. Cea mai importantă problemă a sistemului de sănătate şi probabil domeniul în care s-au înregistrat cele mai multe pierderi rămâne sănătatea publică.


Dacă pe plan european există o preocupare din ce în ce mai evidentă pentru sănătatea publică, România se află exact la antipod. A scăzut capacitatea instituţională în domeniu, sistemul a pierdut specialişti de sănătate publică şi rămâne impasibil la noii specialişti care se pregătesc şi care, după 9 – 10 ani de studii universitare şi postuniversitare finanţate de către stat se angajează cu succes la organizaţii internaţionale sau la companii farmaceutice. Neavând specialişti, nu există, desigur, nicio evaluare privind starea de sănătate a populaţiei, sau factorii de risc pentru aceasta. Nu există o strategie naţională de combatere a infecţiilor nosocomiale. Acestea sunt responsabile de mai mult de 50% din decesele intraspitaliceşti. Nu există registre funcţionale pentru principalele boli netransmisibile, iar o anchetă a stării de sănătate nu s-a mai efectuat de câteva decenii şi nu vă imputăm dvs. Acest lucru, însă măsurile luate nu fac decât să îndepărteze o soluţie care trebuie să vină de la specialişri, dar pe care nu o să-i mai avem. Includerea fostului Centru de Calcul al Ministerului Sănătăţii în Institutul Naţional de Sănătate Publică a fost doar o măsură administrativă, neurmată de redefinirea misiunii acestei instituţii. În România nu sunt cunoscuţi indicatori uzuali precum greutatea sau înălţimea medie a copiilor, procentul de persoane obeze sau prevalenţa fumătorilor. Statele din Uniunea Europeană monitorizează toţi aceşti indicatori, iar România este un mare absent. Politicile privind factorii de risc pentru sănătate lipsesc cu desăvârşire, în condiţiile în care atât OMS cât şi Comisia Europeană recomandă concentrarea pe factorii de risc şi există strategii şi planuri europene de acţiune, de peste zece ani. În plus, Ministerul Sănătăţii a pierdut complet capacitatea de control, atât asupra proceselor din sistemul de sănătate, cât şi asupra intervenţiilor pe oricare dintre factorii de risc pentru sănătate. Dacă în UE principiul fundamental este controlul pieţei de către autorităţile competente, în România capacitatea de control lipseşte cu desăvârşire, lăsând cetăţenii complet vulnerabili.


7. Acest aspect este în strânsă legătură cu programele naţionale de sănătate, care sunt decise arbitrar, atât ca domeniu, cât şi ca obiective, şi care nu sunt niciodată evaluate din punct de vedere al rezultatelor pentru starea de sănătate a populaţiei.


De fapt, programele sunt, de cele mai multe ori, o cale suplimentară de finanţare pentru anumite medicamente/materiale sanitare, sau pentru anumite unităţi sanitare şi nu o abordare sistematică a unei probleme de sănătate publică. Din anul 2011 s-a recentralizat furnizarea de medicamente. De exemplu, Uniunea Europeană încurajează statele membre, încă din anul 2003, să implementeze examene de screening, efectuarea de screening pentru cancerul de sân, de col uterin şi colorectal.


În România nu se întâmplă nimic, deşi, aparent, Ministerul Sănătăţii finanţează de câţiva ani programe de screening. Una dintre cele mai mari pierderi pentru serviciile preventive o reprezintă desconsiderarea imunizărilor. Deşi Ministerul Sănătăţii a investit sume importante pentru achiziţia de noi vaccinuri pentru Calendarul naţional şi-a autosabotat acest program începând cu anul 2010, prin excluderea serviciului de imunizare de la plata per serviciu. Plata per serviciu a imunizărilor datează de la începutul funcţionării sistemului de asigurări, iar renunţarea la finanţarea acestui serviciu medical este un regres fără precedent în politica de sănătate, cu consecinţe grave pe termen lung şi imposibil de remediat.


În încheiere, semnalăm că în prezent, România desfăşoară de fapt o politică de sănătate nu NON-EUROPEANĂ, ci ANTI-EUROPEANĂ, acţionând exact invers de cum se prevede în documentele UE. Astfel, dacă în „Cartea Albă – Împreună pentru sănătate: O abordare strategică pentru UE 2008 – 2013” se subliniază iminenţa îmbătrânirii populaţiei şi se prevede că „sprijinirea unui mod sănătos de îmbătrânire înseamnă promovarea sănătăţii pe toată durata vieţii… şi combaterea inegalităţilor în materie de sănătate”, închiderea spitalelor induce inegalităţi privind accesul la servicii de sănătate, Guvernul României acţionează exact pe dos, ignorând complet inegalităţile în materie de sănătate, pe care, de altfel nici nu le cunoaşte sau măsoară. Rezultatul este evident: românii au una dintre cele mai reduse speranţe de viaţă din UE. Dacă UE afirmă „sănătatea este bunul cel mai de preţ…,iar cheltuielile cu asistenţa medicală ar trebui însoţite de investiţii în prevenirea, protejarea şi ameliorarea stării fizice şi mentale generale a populaţiei”, în România serviciile preventive sunt ignorate, ca şi factorii de risc pentru sănătate. Dacă UE afirmă „sănătatea trebuie să fie în toate politicile”, în România sănătatea nu se regăseşte nicăieri. Guvernul nu vorbeşte despre sănătate, ci despre spitale sau despre medicamente şi uită că, de fapt, rolul fundamental al sistemului de sănătate este de menţinere/îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei şi că aceasta trebuie să constituie elementul central al reformelor. S-au făcut modificări legislative segmentate, subordonate unui scop politic, dar strategia de reformă este invizibilă. A fost adoptată în anul 2009 strategia de descentralizare în sistemul de sănătate (HG nr.562/2009), dar nu este clar cum se implementează această strategie, dar după cum merg lucrurile nu se implementează decât ce contează: ce dictează Traian Băsescu. Moţiunea a încercat să scoată evidenţă haosul din sistemul de sănătate, lipsa de preocupare reală pentru găsirea de soluţii viabile, de parteneriat cu asociaţiile profesionale şi ale pacienţilor, ale furnizorilor de servicii medicale, ale comunităţilor locale, în calitatea de reprezentanţi ai cetăţenilor.


În România de azi sistemul sanitar este bolnav, cuprins de metastaze!!! De aceea, toţi responsabilii, trebuie să plece!


Moţiunea are ca scop adoptarea unui program de măsuri realist, imediat, în concordanţă cu aşteptările oamenilor, ale profesioniştilor din sistem şi prevederile constituţionale.