Luminița Voinea, realizator “Românii de pretutindeni” - Radio România Actualități: Invitata specială a emisiunii “Românii de pretutindeni” este Cătălina Florescu, o româncă solară, cu ochi pătrunzători, a cărei prezență nu poate trece neobservată, pentru că după discuția cu ea îți rămân în minte întrebări și sentimente puternice. A reușit să transforme drama pierderii mamei ei și dragostea pentru teatru într-o trilogie a cancerului la sân. Prima dată a auzit o piesă de teatru la radio, la longevivul Teatru Radiofonic.

Pe scurt, Cătălina Florescu este stabilită de peste 20 de ani în Statele Unite ale Americii, unde predă literatură și cursuri de cinematografie la PACE University, New York. Cătălina este profesoară dedicată și genul de dramaturg care îmbracă sentimentele în cuvinte alese, dându-le noi înțelesuri.

Cel mai recent proiect al ei este spectacolul “Cancer, coregrafiat”.

Spectacolul are în centrul atenției durerea și viziunile unui personaj masculin, care se confruntă cu boala cancerului de sân, o formă rară însă prezentă și la bărbați, mai puțin cunoscută și mediatizată în România.

„Am ales să colaborez cu coregraful Cosmin Manolescu, pentru că cei care am trecut prin șocul pierderii celor dragi suntem marcați pe viață și, cu toate acestea, simțim că dorul nu poate să aibă ultimul cuvânt. Proiectul „Cancer, Coregrafiat” este unic în țară. Este rezultatul unei munci de cercetare care a început odată cu doctoratul meu în SUA și a continuat până astăzi. Este un proiect care are nevoie de vizibilitate pentru că, prin artă, sensibilizăm publicul pe o temă legată de sănătate și prevenție.” Cătălina Florescu, inițiatoarea proiectului.

Cătălina a scris textul acestui spectacol inedit, care s-a jucat atât în România, cât și la New York.

A fost în Casa Radio România, în studioul “Românilor de pretutindeni”, pentru că în fiecare vară vine în România, țara sa natală. Urmăriți interviul integral:

Luminița Voinea: Cătălina Florescu vii din Statele Unite în România, zilele acestea te afli în București. Este o bucurie să stăm de vorbă. Aș vrea să începem cu povestea ta de viață, pentru că ești un om fascinant. Pentru ascultătorii "Românilor de pretutineni", pentru cititorii noștri, cine este Cătălina Florescu? Care este povestea stabilirii tale în Statele Unite ale Americii și povestea ta de viață?

Cătălina Florescu: Mulțumesc frumos pentru invitație. Mulțumesc ascultătorilor Radio România Actualități. Întrebarea întotdeauna mă fascinează, pentru că îmi dă răgazul să mă gândesc de unde am început și unde am ajuns. Îmi place să spun că m-am născut într-o zi de duminică, la Măcin, în județul Tulcea. Nu am amintiri de la Măcin, pentru că am plecat foarte timpuriu de acolo, la un an. Am doar niște poze în care sunt ținută de mână de bunica mea maternă și de de părinții mei. Am copilărit la Tulcea, lângă Dunăre, apoi m-am mutat în studenție la București, lângă un alt corp de apă, lângă Dâmbovița, apoi în Statele Unite. Primii cei șapte ani de acasă sau noua casă au fost în Indiana, la Purdue University. Și după cei șapte ani de acasă ne-am mutat în 2005 pe Coasta de Est. În 2005 am devenit și mamă. De altfel, sunt absolventă a Facultății de Litere, secția română-engleză din București. Am plecat din țară în 1998.

Luminița Voinea: La ceva timp după Revoluție….

Cătălina Florescu: Am deja un sfert de veac în Statele Unite. Revoluția m-a prins exact la 14 ani. Aveam buletinul, deja fusesem în prima mea călătorie în străinătate. Fusese absolut ceva remarcabil în Danemarca. Încă eram în comunism. A fost un accident atunci cu cineva care a rămas n-am să uit niciodată. Și a fost un moment de cotitură.

"Duminicile mele sunt duminici în care mă gândesc la soare, pentru că în engleză e Sunday și mă gândesc la soare, mă gândesc la ce importanță are soarele pentru mine. Iubesc vara. Pentru mine întotdeauna vara înseamnă, de fapt, acasă, în România. Și duminicile oarecum mi le petrec visând".

Luminița Voinea : Ai spus că te-ai născut într-o zi de duminică. Cum arată duminicile tale de atunci și care e cea mai puternică duminică pe care ți-o amintești din viața ta?

Cătălina Florescu: Da, spun asta pentru că acum câțiva ani, probabil așa, încercând să aflu alte lucruri despre mine, din punctul meu de vedere, sunt o persoană, cred foarte norocoasă, pentru că m-am născut după 8 martie, pe 9 martie. Întotdeauna mi-aș fi dorit să o întreb pe mama mea ce simțea ea după Ziua Femeii să intre în sala de naștere. N-am apucat să îi pun aceste întrebări, însă am încercat să găsesc alte modalități de a descoperi cine sunt eu. Dincolo de nume și locul de naștere, 9 martie, mucenicii, mi-aduc aminte…

Luminița Voinea: Și luna martie este prin excelență o lună a femeii.

Cătălina Florescu: Întâmplarea face, pentru că îmi plac foarte mult coincidențele… întâmplarea face că, plecând de acasă cu mirosul și gustul de mucenici, pe 9 martie, în Statele Unite la mulți ani am aflat că pe 9 martie este ziua celebrei păpuși Barbie, pe care eu, bineînțeles, n-am avut-o în copilărie. N-a avut-o nicio amică de-a mea în copilărie, pentru că era, firește, un produs american. Referitor la întrebare duminicile mele sunt duminici în care mă gândesc la soare, pentru că în engleză e Sunday și mă gândesc la soare, mă gândesc la ce importanță are soarele pentru mine. Iubesc vara. Pentru mine întotdeauna vara înseamnă, de fapt,acasă, în România. Și duminicile oarecum mi le petrec visând. Nu am o duminica aparte..

Luminița Voinea: Poate și de aceea ești o persoană solară…

Cătălina Florescu: Sper, nu știu. ..

"Cred că aparțin lumii. Nu vreau să zic că sunt 100% nici a țării în care m-am născut, nici a țării în care trăiesc în continuare, ci a lumii în general".

Luminița Voinea: Ai ales să traiesti la mare distanță de România, într-o lume, într-o cultură diferită, cum a fost visul american pentru tine și cum a fost adaptarea, cui aparții acum, Cătălina?

Cătălina Florescu: Cred că aparțin lumii. Nu vreau să zic că sunt 100% nici a țării în care m-am născut, nici a țării în care trăiesc în continuare, ci a lumii în general. Am o viziune ușor de ansamblu asupra destinului. E adevărat că am noroc, sunt într-adevăr o persoană care s-a născut în altă parte, trăiește într-o nouă societate, însă cred foarte mult nu în visul american, cât în visul omului care trebuie să aibe șanse egale. Dar, repet, eu sunt un caz aparte, norocoasă, am plecat să studiez, am rămas acolo din alegere personală și acomodarea la societatea americană a fost oarecum ușoară pentru mine, pentru că în primul rând cei șapte ani petrecuți în Indiana erau alături de studenți, foarte mulți din diferite părți ale lumii. Aveam o asociație a studenților români, ne întâlneam, bineînțeles, la grătare, nu reușeam să avem mititeii de acasă, dar aveam conexiunea prin limbă, aveam amintiri oarecum comune, asta pe o parte. Pe de altă parte, din Dobrogea, în Dobrogea este multiculturalism...

Luminița Voinea: Da, e diversitate.Cred că e zona cu cea mai mare diversitate din România….

Cătălina Florescu: Și o armonie interetnică. Câteodată vorbesc anumite cuvinte sau expresii, iar soțul meu, care e născut în București, se uită la mine si-mi spune: 'despre ce vorbești?'. Iar eu îmi dau seama că vorbesc limba copilăriei și adolescenței mele din Dobrogea, în care erau cuvinte din turcă, greacă, română, bulgară ș.a.m.d. Și probabil că integrarea mea în societatea americană a venit mai ușor din acest punct de vedere.

"Îmi era foarte dor de limba română. Era în 2008, era criza financiară, era greu de trăit pentru multă lume și m-am apropiat de scris. Nu scrisesem niciodată în limba română, decât ca adolescentă, în jurnale, dar de scris așa, un pic mai serios nu o făcusem în limba română. Și mi-am dat seama cât de bine îmi face".

Luminița Voinea: Ești un om de litere. Ai obținut un master și un doctorat în literatura comparată și te-ai specializat în critica de teatru și medicina umanistă. Eu știu că predai cursuri de teatru și literatură la marile universități americane, dar ai și volume apărute. Povestește-ne despre ce faci tu în Statele Unite ale Americii, din ce trăiești, la ce visezi, cum este viața ta acolo?

Cătălina Florescu: Am început să scriu academic pentru că așa se cere. Odată ce ai terminat un doctorat, ești oarecum sub presiunea de a publica. Am scris critică la început, însă la scurt timp după ce am publicat prima carte critică, în care este vorba despre oameni spitalizați, oameni care se luptă la limită între viață și moarte, mi-am dat seama că ceva nu era terminat și am vrut să scriu o piesă de teatru, dar într-o joacă, într-o joacă pentru mine creativă. Și tot în aceeași perioadă îmi era foarte dor de limba română. Era în 2008, era criza financiară, era greu de trăit pentru multă lume și m-am apropiat de scris. Nu scrisesem niciodată în limba română, decât ca adolescentă, în jurnale, dar de scris așa, un pic mai serios nu o făcusem în limba română. Și mi-am dat seama cât de bine îmi face, pentru că scriam în paralel, în limba engleză, piesa de teatru despre o femeie tânără la 30 de ani, eu cred că este o vârstă tânără, care se confrunta cu boala cancerului, iar în paralel scriam în limba română, încercând să mă duc înapoi în timp de unde am pornit, de unde am plecat.

Luminița Voinea: Dar de ce ai ales această temă a cancerului, atât de dureroasă pentru foarte mulți oameni și greu de descris? Emoțiile sunt cel mai greu de descris în cuvinte.

Cătălina Florescu: Povestea mea este o poveste a pierderii mamei. Când am avut 17 ani, am pierdut-o pe mama de cancer la sân. Nu mi-am imaginat că voi scrie. Faptul că am început să scriu a fost pentru mine terapeutic. Am început să scriu…

Luminița Voinea: Pentru vindecarea ta, pentru vindecarea sufletului tău….

Cătălina Florescu : Nu mi-am dat seama că voi duce mai departe scrisul. Însă plecând de acasă cu o pregătire în care teatrul, literatura, artele fuseseră deja terapeutice acolo, în Statele Unite, am dat peste niște profesori care m-au ajutat să conectez anumite discipline de studiu și mi-am dat seama că aș vrea să merg către medicina umanistă și să o studiez nu ca un doctor, ci ca o persoană care facilitează legături între oameni ,în cazul meu doar un membru al familiei. Există, bineînțeles, pacienți care se confruntă cu diverse boli, doctorii care trebuie să fie inițiați în emoțiile diverse și adânci.

Luminița Voinea: Risipești niște temeri, pentru că la noi, în România, această boală, cancerul, este un subiect tabu. Încă sunt oameni cărora le este foarte greu să vorbească despre propria lor boală, nu se deschid și le este mult mai greu să treacă prin boală. Așa a apărut, bănuiesc, spectacolul “Cancer, Coregrafiat”, un spectacol inedit de dans, jucat și în România, și în Statele Unite ale Americii pe textul tău. Cum a fost spectacolul în sine, pentru că știu că s-a bucurat de succes în România, nu știu cum a fost în Statele Unite ale Americii…

Cătălina Florescu: Într-adevăr, “Cancer, Coregrafiat” e ultima parte din trilogia cancerului la sân. A fost o experiență unică și pentru mine. Am avut un mare noroc să întâlnesc doi coregrafi cu experiență, Cosmin și Cristina. Ei au citit textul, textul a trebuit să fie modificat nu doar pentru că ne-ar fi trebuit un buget mai mare să îl facem așa cum a fost scris, original, ci și pentru că din dialogurile pe care le-am avut cu ei vara trecută, ei au venit cu alte propuneri și atunci ne-am întâlnit într-un punct comun. Fiecare și-a dorit să creeze această deschidere ori încredere către public în acest spectacol. Pe lângă cei doi coregrafi, avem întotdeauna publicul. Publicul este invitat în anumite momente ale spectacolului, de la început până la sfârșit. Cosmin a venit cu ideea aceasta de a avea o petrecere, o petrecere de zi de naștere, deși de fapt se va întâmpla exact opusul, tocmai pentru a încerca să facem această legătură între viață și moarte, un pic mai umană, ușor de tolerat. Chiar și după 31 de ani de când am pierdut-o pe mama, greutatea vine, dorul revine…

Luminița Voinea: Practic ai scris și din sentimentele pe care le-ai trăit tu atunci. Ele te-au inspirat….

Cătălina Florescu: Categoric pentru că mi-am dat seama de cât am strâns în mine exact în momentul în care am devenit mamă, pentru că momentul maternității m-a schimbat profund, au fost niște emoții pe care nu le-am anticipat și dorința mea de a vorbi cu cineva care nu mai exista și atunci n-am vrut să renunț la dialog și am intrat într-un fel de posibile dialoguri…..

Luminița Voinea: Dialoguri din vieți diferite....Cătălina, revenind în actualitate la ce lucrezi în acest moment? Care sunt proiectele tale?

Cătălina Florescu: Momentan cred că îmi voi lua o mică pauză pentru că am avut două proiecte importante, ambele cărți. Prima s-a lansat recent la New York, se cheamă Borderless Thalia: A Multilingual, Pandemic Comic Collection, este un volum de piese scurte scrise în limba engleză, dar în același timp le-am rugat pe colaboratoare să traducă o mică parte din piesă într-o limbă pe care o cunosc intim sau pe care au învățat-o în anumite momente ale vieții. Este un volum care va fi lansat și aici, în București, în cadrul Festivalului Național de Teatru. Sunt bucuroasă că una dintre colaboratoare de la Cluj va veni să prezinte cartea, Selma Dragoș. Eu nu voi fi aici, cartea va fi lansată în prezența ei și în prezența publicului, iar cea de-a doua carte este o carte care mă bucură foarte mult pentru că este la aceeași editură la care a publicat Cristina Modreanu un volum despre istoria teatrului românesc, numit Teatru, iar volumul meu, fără să ne fi programat acest lucru, e ca un fel de continuare, pentru că în cartea mea vorbesc exclusiv despre teatrul feminin dintr-o perspectivă aplicată, în care cuvântul central este intersecționalitate. Un termen foarte interesant în 1989, foarte pe scurt, când era revoluția în România, în Statele Unite, în același an, o profesoară și o avocată, Kimberly Creenshaw, lansa acest termen intersecționalitate, în care se vorbește despre cum trebuie să ne gândim la drepturile pe care fiecare dintre noi trebuie să le aibă punând în discuție rasa, sexul, genul, apartenența religioasă, punând toți acești factori în discuție. Și atunci ai o perspectivă mai de ansamblu și atunci vezi unde sunt femeile în acest tablou.

Luminița Voinea: E interesant, foarte interesant și poate este iarăși o coincindență faptul că te-ai născut în luna femeilor, cu aceste întâmplări, cu aceste proiecte legate de femeie la care ai ajuns peste timp….

Cătălina Florescu: Da, Eu iubesc coincidențele foarte mult, le ador și descopăr, am spus mai devreme că sunt născută într-o duminică, apoi am luat toată familia mea să văd fiecare când e născut și când am descoperit că mama mea, de asemenea fusese născută într-o duminică, am simțit din nou….repet, nu pot să discut cu ea, dar sunt acele dialoguri, probabil interioare, care cumva se pot regăsi în ce scriu.

"Probabil prima întâlnire cu teatrul a fost teatrul radiofonic. Poate și aceasta este o altă coincidență frumoasă".

Luminița Voinea: Cătălina Florescu crezi că este o coincidență fericită faptul că noi am discutat telefonic, la mii de kilometri distanță, despre spectacolul “Cancer, Coregrafiat”, iar acum, la câteva luni, ești în studioul Radio România Actualități, vorbind despre acest spectacol și despre succesul lui?

Cătălina Florescu: Cred că este parte din această istorie care, probabil, nu știu, poate sunt scrise deja dinainte și noi le întrupăm cumva. Categoric îmi face o mare plăcere să fiu în studio, să vorbim față în față. Probabil prima întâlnire cu teatrul a fost teatrul radiofonic. Poate și aceasta este o altă coincidență frumoasă.

Luminița Voinea: O parte importantă a corporației noastre, Radio România, teatrul radiofonic, pentru că era o vreme în care românii nu aveau acces în sălile de spectacol. Am trăit vremuri grele, într-adevăr, iar Radio România aducea teatrul în casele oamenilor.

Cătălina Florescu: Da. Exact. Îmi amintesc, ca și tânără adolescentă, l-am descoperit pentru că în casa copilăriei aveam un radio care difuza în camera părinților mei, dar și în bucătărie. Și cred că am descoperit radio pur și simplu întâmplător. De atunci încercam de fiecare dată când era la radio să mă așez în patul părinților mei. Mi se părea cel mai tare pat din toată casa și culmea este că nu venea nimeni să mi se alăture. Poate că asta a intensificat teatrul radiofonic, pentru că trebuia să-mi imaginez povestea și o făceam în capul meu. Da, îmi aduc aminte una din amintirile nostalgice ale primilor ani în Statele Unite. Îmi doream să văd teatru, conexiunea la internet nu era atât de stabilă și tot cădea. Așa că mă întorceam la teatrul radiofonic pentru că-mi-era dor să aud ceva în limba română.

Cătălina Florescu este scriitor, dramaturg și profesor universitar dr. în Statele Unite ale Americii.

Piesa "Cancer, Coregrafiat", pe textul Cătălinei Florescu, a avut premiera în aprilie la București și la New York și se va mai juca în toamnă, pe 11 septembrie, la Sala Arcub din București.

Toate volumele scrise de Cătălina Florescu, inclusiv "Exerciții de retrăit" și "Teatru", se găsesc online, în librării și pe pagina sa de autor cătălina florescu.com.

AUDIO Emisiunea "Românii de pretutindeni", ediția din 22 iulie 2023