Cel care îl reprezintă în instanţă în calitate de avocat este Victor Ciorbea, unul dintre prim miniştrii României post revoluţionare.
Ion Diaconescu spune ca are nevoie de acești bani ca să ridice Partidul Țărănesc din conul de umbră în care a intrat in ultimii ani. Fostul președinte al acestui partid s-a adresat instanței, singura care poate obliga statul roman sa îi acorde despagubiri. El spune că în 1948 a fost condamnat din motive politice si a executat 15 ani de munca silnică, 5 ani de degradare civică si i s-a confiscat in totalitate averea.
Ca argument in fața instantei, avocatul lui Diaconescu va prezenta condițiile in care fostul detinut politic a fost inchis. Diaconescu a fost ținut ani intregi cu două-trei rânduri de lanțuri, în frig, fara mancare si supus bătăilor, a muncit in condiții cumplite in minele de plumb, a fost încarcerat șapte ani la izolare totala, avand nevoie de 2-3 ani pentru a reînvața sa vorbească.

Bun găsit, doamnelor şi domnilor! Sunt Bogdan Isopescu şi vă propun sa ne uităm puţin, dincolo de ceea ce am putea numi un subiect sau o ştire delicioasă. Aş vrea să vorbim despre ştirea în sine, dar, apoi, să trecem la subiectul care ascunde, în spatele său, un trecut şi un om. Ştirea este că Ion Diaconescu, fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, acum, în vârstă de 92 de ani, a dat statul român în judecată, şi cere despagubiri pentru cei 17 ani de chinuri suferite în închisorile regimului comunist, iar astăzi, a avut loc prima înfăţişare în acest proces. Bună seara, domnule Diaconescu!Înainte de a vorbi despre viaţă dumneavoastră şi experienţa închisorii, aş vrea să-mi spuneţi de ce vine acest proces, abia acum, la 20 de ani de la Revoluţie?

Ion Diaconescu: Pentru că n-aveam nicio şansă. Acum, tocmai că a apărut această legislaţie, care prevede asemenea despăgubiri, pe plan internaţional, chiar, în Uniunea Europeană s-au făcut presiuni în această direcţie, au dat asemenea despăgubiri morale şi materiale pentru cei care au suferit, pe nedrept, în timpul perioadei comuniste.

Realizator: A cui este iniţiativa? A dumneavoastră, a prietenilor dumneavoastră, a familiei?
Ion Diaconescu: A prietenilor de la partid. Eu o duc greu cu sănătatea şi, în general, nu mai sunt activ politiceşte, dar, prin trecutul meu, prin suferinţele mele, sigur că sunt mai interesant pentru această cerere de despăgubiri morale şi materiale.

Realizator: În ce an aţi fost închis şi despre câţi ani este vorba?

Ion Diaconescu: Am fost închis în decembrie '47 şi am fost condamnat la 15 ani, deci, până în 1962, muncă silnică până în '62, pe urmă m-a trimis pe Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, încă doi ani şi, până în '64, când s-a venit cu decretele astea, de schimbare.

Realizator: Care au fost motivele pentru care aţi fost închis; ce s-a invocat?

Ion Diaconescu: Eram în conducerea tineretului PNŢ, în război declarat cu regimul comunist. Dacă Maniu, Mihalache şi toţi liderii partidului au fost închişi, şi noi, natural, tineretul, în vremea aceea, conducerea tineretului, le-am urmat calea, că nicio activitate /.../activitatea, că eram membri PNŢ şi ceream libertate, democraţie.

Realizator: Ce s-a întâmplat în închisoare?

Ion Diaconescu: Am trecut prin Jilava, prin toate astea, închisorile pregătitoare, am ajuns la Aiud, am ajuns în Zarca Aiudului şi s-a caracterizat prin foamete. Anii '42-'50 eram nişte fiare flămânde, cu picioarele umflate, nu ne puteam deplasa până afară, la toaletă, să zic aşa. Când ieşeam din mină, /.../, ei erau revoltaţi că evadaseră o /.../ din mină, şi asta era motiv de represalii. Şi, cum ieşeam din mină, ne număra cu, avea un fel de par, în mână, şi dădea cu el, dădea în cap /.../, "unu, doi", că trebuia să iasă la număr.

Realizator: De ce vreau să vă întreb aceste lucruri şi de ce vreau să vorbim despre aceste lucruri? Pentru că eu, de exemplu, fac parte dintr-o generaţie, care doar a citit despre aceste...

Ion Diaconescu: Foamete, în anii '49-'50, la Aiud, bătăi crunte, puşcărie, pentru orice pretext, aiurea inventat, lovit, carceră în lanţuri. De la Aiud am ajuns la minele de plumb, ca lucrător, după Baia Sprie şi, pe urmă, Nistru şi, aici /.../ deveniseră insuportabile, şi am făcut grevă. Ca urmare, ne-a pus în lanţuri şi ne-a adus la Zarca Aiudului, 80 de inşi, şi am stat astfel, în lanţuri, dormind pe rogojină, pe jos, fără foc, din septembrie '53, până în martie '55. Adică, o jumate de an, fix, am stat în lanţuri, în condiţiile acestea. Singura noastră şansă era că eram încă tineri şi încă zece am putut rezista. Toţi cei care erau trecuţi de 50-60 de ani n-au putut rezista la rigorile astea de puşcărie, şi au murit.

Realizator: Au murit de foame şi de frig.

Ion Diaconescu: De vreme, de frig, de bătăi. Lanţurile acelea, de la picioare, nu ţi se desfăcea niciodată. O jumate de an de zile, aşa am stat.

Realizator: Cu cine v-aţi întâlnit, pe cine aţi cunoscut în aceste închisori?

Ion Diaconescu: Uite, îmi amintesc, acum, de faza aia, când eram în lanţuri, era şi Valentin Gabrielescu, care a fost deputat aici şi membru în partidul nostru, Sorin Botez, îmi amintesc câte unul, aşa. Dar, au trecut de atunci 60 ani de zile. Mai detaliat, am scris trei volume de amintiri, dintre care, în primul volum, "Temniţa - destinul generaţiei noastre", e descrisă toată această fază a puşcăriilor şi toate suferinţele.

Realizator: Ce făceaţi în închisoare, pentru a omorâ timpul, să spunem?

Ion Diaconescu: Dacă stăteai cu mai mulţi în cameră, că erau şi camere de 20-30 sau 3-4, în celulă, mai aveai, dar, la Râmnicu-Sărat, unde, pe urmă, am fost şi am stat 5-6 ani de zile, regimul era izolare totală, singur la celulă, să nu vezi decât pe gardian şi pe câte un inspector de ăsta, care venea. Restul - nimic; niciun coleg, deşi toţi erau separaţi de un perete, nu ştiam cine este acolo. Izolare - va să zică, foametea, frigul şi bătăile - izolarea, astea sunt punctele cardinale ale suferinţei noastre.

Realizator: Există multe povestiri, despre modul în care anumiţi prizonieri predau ceea ce se pricepeau ei mai bine. De exemplu, profesorii de filozofie predau filozofia, profesorii de franceză predau franceza.

Ion Diaconescu: Ah, ştiu la ce vă referiţi. E adevărat că, atunci, dacă stăteai într-o cameră 5-6 inşi, între care unul era profesor, mi-aduc aminte, profesorul Petrovici a făcut cursuri de filozofie. A fost Mircea Vulcănescu. Cu Mircea Vulcănescu, am lucrat în "fabrica Aiudului", povestiri foarte frumoase, foarte interesante, însă aceasta era ocazional, foarte rar şi - de cele mai multe ori - nu mai avea farmecul, căci erau acoperite de suferinţe, de bătăi, de foamete, nu mai îţi ardea de chestii de-astea.

Realizator: Există întâmplări, care v-au marcat mai mult decât altele, în puşcărie? Mă refer la traume, poate mă refer la o schimbare a modului de a gândi.

Ion Diaconescu: Păi, am avut o criză de apendicită, încă de când eram în Zarca Aiudului şi, acolo, un coleg care era doctor se angajase că, dacă ajunge la o stare foarte avansată, va încerca el, cu coada lingurii, pe care o ascuţise, să-mi facă ceva, dar era foarte periculos. Dar, până la urmă, am ajuns la mină şi, la mină - deci o dată ajunşi la mină - nu mai puteau să-i ducă în puşcărie, că s-ar fi răspândit zvonul că există deţinuţi, la minele de prund. Se ţineau secrete, nu se ştia că există lucrul ăsta. Şi atunci, decât să se ducă bolnavul undeva sau în spital, mai bine să fie doctorul aici. Până la urmă, ca să nu duceţi vorba, aici, la Nistru (!), a apărut unul care era doctor şi, când a auzit că e vorba de o operaţie, s-a declarat imediat că este în stare să facă operaţia. I-a adus un instrumentar de ăsta, primitiv, s-a apucat să mă opereze. Mi-a făcut anestezie la şira spinării; n-a prins, mi-a făcut anestezie locală, dar, dacă ei nu s-au priceput, n-au ştiut cum să taie, au trecut efectele anesteziei şi... chinurile de pe lume. Am stat pe masa aia de operaţie, vreo patru ore, 3-4 ore jumătate, în chinuri groaznice. Directorul puşcăriei făcea formele de înmormântare a mea, mi le făcuse. Nu mai puteam.

Realizator: Câţi mai sunt în viaţă, din cei cu care aţi trăit aceste nenorociri?

Ion Diaconescu: Cred eu că puţini. În puşcărie, erau foştii miniştri, foştii politicieni, toţi, erau oameni de 50-60 ani, care au murit, majoritatea, chiar în timpul detenţiei, în puşcărie, cum era Maniu, Mihalache, ăştia bătrâni. În tot cazul, sunt prietenii mei apropiaţi. Şi mai am doar foarte puţini.

Realizator: Spuneţi-mi, vă rog, aţi avut ocazia să întâlniţi vreun fost torţionar?

Ion Diaconescu: Imediat după ce am venit, după Bărăgan, şi m-am stabilit în Bucureşti, am întâlnit, într-o cabină de-asta, de telefoane, un cetăţean care mă cunoştea, m-a tratat aşa, prieten vechi, nu ştiu ce, şi eu habar n-aveam cine e. Îl întreb - dar, domnule, nu ştiu cine sunteţi. "Vai de mine, domnule Diaconescu! Eu, care am avut, la Râmnicul-Sărat, sub comanda mea, atâţia oameni, te ştiu perfect; şi dumneata, care ai avut un singur comandant, m-ai uitat." Era Vişenescu. "Păi, dumneata te uitai pe vizetă, de câteva ori pe zi, şi mă controlai; eu nu te vedeam." Când intra în celulă, eu trebuia să mă întorc cu faţa la perete, şi îl vedeam foarte rar. Şi el - de colo - "Ei domnule, aşa au fost vremurile". Zic: "Vremurile le-au făcut oamenii. Aşa au fost oamenii."

Realizator: În perioada închisorii, vă mai gândeaţi la continuarea proiectului politic, la continuarea activităţii PNŢ? Mă gândesc, dacă aveaţi discuţii cu prieteni, discuţii cu colegi?

Ion Diaconescu: Chiar mi s-a tras din asta, când aveam ocazie şi eram mai mulţi, am căutat să difuzez ideile partidului şi popularitatea partidului, mai departe. Ecourile acestei activităţi au ajuns la conducere, şi m-a dus de la Aiud, la Securitatea din Cluj, unde am stat cinci luni de zile, în achete, în astea, pentru activitate politică, adică în favoarea PNŢCD-ului. Când aveam ocazia să stăm mai mulţi într-o celulă de prieteni, din astea, cutare, făceam adevărate cursuri de pregătire politică. Programul partidului l-am pus, de nu ştiu câte ori, la punct, în speranţa unor zile mai bune, care n-au venit, şi au mai trecut 25 de ani, până la Revoluţie. Între timp, toţi ăia, cu care vorbisem, s-au dus.

Realizator: Dar au venti vremuri bune şi, în '96, aţi ajuns la guvernare. Dacă mă uit, însă, acum, zilele acestea, la PNŢCD...

Ion Diaconescu: A avut loc un congres, şi a câstigat Radu Sârbu. Şi eu i-am dat votul, atuncea. Miluţ, profitând de faptul că se găsea în poziţia de preşedinte, în acel moment şi, deci, având cheile sediului, şi a adus şi ceva bani, ceva fonduri, partidul neavând nimic, a spus stăpânire pe sediu, pe tot, şi suntem în proces cu el, în judecată.

Realizator: Vom reveni la discuţiile politice, însă aş vrea acum să discutăm puţin despre familia dumneavoastră. În ce fel de familie v-aţi născut şi în ce an?

Ion Diaconescu: În 1917, familie de preoţi, care, cu multe generaţii, au fost tot preoţi, şi se crease un anumit mediu, un anumit, eu ştiu, ataşament la religia noastră, de baştină. Tatăl meu a avut mai mulţi copii şi, atuncea, o soră a lui, căsătorită tot cu preot, cumnata lui neavând copil, eu am fost transferat la această... Şi numele de Diaconescu îl am prin această adopţie, de unchiul meu. Tată meu s-a chemat tot Popescu.

Realizator: Unde aţi început şcoala?

Ion Diaconescu: Păi, primara-n sat şi, pe urmă, licelul, în Bucureşti, la "Mihai Vitezul", pe care l-am absolvit, ca premiant.

Realizator: După perioada liceului, ce s-a întâmplat? Către ce segment...

Ion Diaconescu: În perioada liceului, la ora aceea, erau la mare modă profesiunile acestea tehnice, politehnică - inginer. Era o mişcare, aşa, de industrializare a ţării. Şi, deci, am făcut Politehnica. Nu m-a atras chiar aşa grozav, iar după terminarea... Am uitat să vă spun un amănunt: eram rudă, în familie, cu Ion Mihalache. Doamna Mihalache, verişoară primară cu mama. Şi, deci, în copilărie l-am cunoscut pe Mihalache, şi am avut un fel de cult pentru el. Era Ion în toată familia cel mai răsărit. Aşa se face că, după ce am terminat politehnica, am intrat la Ministerul Economiei Naţionale, la Serviciul Tehnic, acolo, unde am fost câţiva ani, am făcut armata.

Realizator: Aţi intrat în minister.

Ion Diaconescu: Da.

Realizator: Ce vârstă aveaţi şi despre ce guvern vorbim?

Ion Diaconescu: Antonescu. Era pe vremea războiului. Am terminat în '42, am devenit inginer şi, deci, eram în plin război.

Realizator: Dacă primul contact cu politica l-aţi avut prin intermediul familiei Mihalache...
Ion Diaconescu: Da.

Reporter:... în momentul când aţi ajuns în Bucureşti, acesta a fost, să spunem, al doilea contact, atunci a fost şi apropierea de PNŢCD? Sau datează...

Ion Diaconescu: Păi, apropierea, familia mea, rudenia cu Mihalache, toţi părinţii mei, dar şi părinţii de naştere şi părinţii adoptivi, toţi, erau prin definiţie membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, sau "Ţărănesc", cum se chema la început. Şi chiar prin naştere am devenit naţional-ţărănist. Am fost şocat de ce se întâmpla în Uniunea Studenţească. Mişcarea Legionară se, se... Domina viaţa studenţească şi, prin definiţie, toţi studenţii deveneau legionari. Asta se întâmpla prin anii '37- '38, până când Mişcarea Legionară a fost desfiinţată şi partidele şi a început dictatura regală.

Realizator: Aţi fost atras de Mişcarea Legionară, oarecum, deşi eraţi în PNŢ?

Ion Diaconescu: N-am fost atras, pentru că avea la bază dictatura. Or, eu sunt un democrat convins. Nu se pot face progrese, decât în spiritul libertăţii şi al democraţiei.

Realizator: Dumneavoastră aţi avut legături cu guvernele dinainte de perioada comunistă, apoi aţi văzut ce înseamnă perioada comunistă şi, după Revoluţia din '89, aţi văzut şi ce înseamnă guvernele de astăzi.

Ion Diaconescu: Nu-s impresii prea strălucite. Deci, atunci, pentru că este/.../ şi în perioada aceea, antebelică şi belică, partidul nostru era mai mult în opoziţie. Deci, aveam motive să fim nemulţumiţi de guvernare. Dar, acuma, după aşa-zisa Revoluţie din Decembrie '89, Maniu, Mihalache şi atâţia alţii muriseră în puşcărie, noi, care am supravieţuit, am dus crezul lor înainte, dar am fost trataţi în mod vitreg, de către autorităţi, de către noul guvern.

Realizator: Având experienţa guvernelor dinaintea de perioada comunistă şi a celor de după perioada comunistă, ce iese în evidenţă, ca deosebire şi modalitate de abordare? În ce fel diferă ele?

Ion Diaconescu: Cred că totuşi s-a făcut un progres pe linia democrată, însă, din păcate, sub raportul corectitudinii, sub raportul unei administraţii corecte, cinstite, lasă mult de dorit, şi înainte, şi acum. Nu s-au făcut progrese din acest punct de vedere. Sub raportul libertăţii, s-a făcut. Sub raportul corectitudinii, al cinstei, lasă mult de dorit.

Realizator: Ce s-a întâmplat după ce aţi ieşit din puşcărie? Unde aţi lucrat, cum aţi regăsit societatea românească?

Ion Diaconescu: Am încercat în multe locuri, în întreprinderi mai importante. Am fost refuzat. Când auzeau că vin din puşcărie, nici nu mai stăteau de vorbă cu mine. Până la urmă, am fost primit la Întreprinderea "Ascensorul" Bucureşti, care avea şi un avantaj pe care eu îl apreciam, îmi dădea libertate de mişcare. Aveam în administraţia şi în grija noastră toate ascensoarele din municipiul Bucureşti, ceea ce presupunea o activitate pe teren. Foarte atractivă pentru un om care stătuse 17 ani în puşcărie. La 63 de ani m-am pensionat, având o vechime în muncă - anii de puşcărie nu erau consideraţi atunci - de până în 20 de ani.

Realizator: Spuneţi-mi, vă rog, în momentul în care aţi ieşit din puşcărie, ce v-a şocat? Mă gândesc, poate chiar străzile arătau altel. Nu ştiu...

Ion Diaconescu: Este adevărat, starea de spirit a populaţiei. Lumea era mai tristă, mai abătută, mai fără speranţe.

Realizator: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în perioada în casre aţi fost în puşcărie?

Ion Diaconescu: A murit tatăl meu. Au murit patru dintre ei...

Realizator: Au fost şi membri ai familiei dumneavoastră închişi?

Ion Diaconescu: Au mai fost pe perioade mai scurte.

Realizator: Dacă în timpul puşcăriei - ştiu că aţi avut discuţii despre păstrarea proiectului care se numea PNŢ, după ce aţi ieşit, cum a continuat acest proiect?

Ion Diaconescu: În clandestinitate, care ne-a dus la anchete, la urmăriri. Dar Ceauşescu se angajase oarecum, faţă de Occident, că se permite o liberalizare a vieţii. Aşa că... Au mai fost şi arestări, şi condamnări, dar, în general, a fost o presiune mai mult făcută în aşa fel, încât să nu încurajeze o mişcare de libertate.

Realizator: Ce s-a întâmplat după Revoluţie?

Ion Diaconescu: Şi acum, dezamăgirea este permanentă. Multe lucruri s-au transformat în rău, în societatea românească. Vedem lumea nemulţumită. Se fac alegeri, şi rezultatul alegerilor este contestat şi, chiar dacă nu e contestat, văd că noile echipe nu aduc cu nimic o îmbunătăţire a situaţiei.

Realizator: Aţi adus vorba către politica de astăzi. Spuneţi-mi ce părere aveţi despre parlamentul unicameral şi despre reducerea numărului de parlamentari?

Ion Diaconescu: Parlamentul e bine să fie bicameral, dar cu condiţia următoare, să fie criterii diferite, că nu are niciun sens să faci două camere exact pe aceleaşi criterii şi cu aceleaşi atribuţii. Să faci două, Cameră şi Senat, dar să fie /.../ pe baze diferite, unele să reprezinte administraţia locală, altele să reprezinte aspecte ale vieţii sociale. Diferite şi ca modalitate de recrutare - era pe vremea noastră Senat, se candida numai de la 40 de ani în sus, erau inspecţii ale administraţiei locale etc., multe.

Realizator: Dar despre reducerea numărului de parlamentari ce spuneţi?

Ion Diaconescu: Da, nu e o chestiune aşa de importantă, să fie 300. Ei, nu e mare brânză.

Realizator: Dacă ne uităm acum la scena politică, dacă ne uităm la România, observăm că au trecut 20 de ani de la Revoluţie - Silviu Brucan spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a intra în normalitate. Se pare însă că vom avea nevoie de mai mulţi ani.

Ion Diaconescu: Sigur că da. Este vina comunismului, este şi un fenomen, zic eu, pe plan mondial. Există şi o schimbare a stării de spirit, a vieţii morale a societăţii. Societatea, pe plan mondial, a intrat într-o scădere, sub acest raport, al moralei /.../ societăţi, care, până la urmă, se repercutează în viaţa socială.

Realizator: Aş avea o ultimă întrebare, dacă îmi daţi voie. Dacă este să ne uităm la perioada în care aţi guvernat - 1996-2000 - aţi modifica ceva, din deciziile pe care le-aţi luat atunci?

Ion Diaconescu: Frate, nu m-am gândit la...

Realizator: Nu ştiu, mă gândesc că...

Ion Diaconescu: Sigur, sunt multe care nu merg aşa cum visam şi ar trebui schimbate, dar alea sunt legate de oameni şi, să mai spun eu acum să mai schimbi nişte oameni, când ei sunt deja împământeniţi într-o anumită poziţie...

Realizator: Ştiţi de ce vă întreb acest lucru? Pentru că este surprinzător traiectul PNŢCD-ului. A câştigat alegerile şi este singurul partid care, apoi, a căzut brusc.

Ion Diaconescu: Poate că am făcut exces de democraţie noi, la guvernare, când societatea era croită într-un sistem de dictatură; şi care, trăind acum, lăsat să se manifeste într-o lume liberă, a luat-o pe un drum greşit. Poate că a fost această lipsă de concordanţă între poziţia sau mentalitatea societăţii în care trăiam şi gradul de libertate. Şi gradul ăsta de libertate este deficitar, dacă e prea mare, nu aduce avantajele pe care contăm.

Realizator: Cu alte cuvinte, românii nu erau pregătiţi pentru democraţie.

Ion Diaconescu: S-ar putea spune şi acest lucru.

Realizator: Domnule Diaconescu, vă mulţumesc foarte mult, pentru efortul dumneavoastră! O zi bună!

Ion Diaconescu: Toate bune, să trăieşti!

Interviu difuzat de Radio România Actualităţi, realizat de Bogdan Isopescu

Minitorizare text: Agenţia de presă RADOR